Cum simțim timpul când suntem anxioși
Timpul este memorie, anticipare, este durere și așteptare. Uneori, prea rapid, alteori prea greu.
Când suntem anxioși, timpul se deformează. Nu mai curge lin, ci se sparge în bucăți. Nu mai trăim în “acum”, ci într-un “ce urmează” neliniștit, apăsător, pe care îl simțim ca o amenințare.
Anxietatea nu înseamnă doar gânduri negative sau frică. Înseamnă că prezentul devine un loc în care nu mai putem rămâne.
Un spațiu care pare prea gol, prea liniștit, prea periculos în liniștea lui. Iar mintea... mintea pleacă.
Anxietatea: copilul fricii și al imaginației
Ne imaginăm că anxietatea e lipsă de control. Dar, paradoxal, e exact invers:
e o încercare disperată de control.
Creierul proiectează scenarii ca să “ne pregătească”. Să anticipeze pericolul, să “ne salveze”. Doar că face acest lucru non-stop și nu ia în considerare dacă pericolul este real sau doar posibil.
Și aici intră imaginația, o superputere pe care n-o folosim întotdeauna în favoarea noastră.
În anxietate, imaginația noastră construiește povești negative și le face să pară reale. Trăim emoțional lucruri care nici nu s-au întâmplat.
Și corpul reacționează: inima bate mai tare, respirația se îngreunează, mușchii se încordează.
Totul de la un simplu gând. Pentru că mintea nu este separată de corp.
Așa cum explică Judson Brewer, unul dintre cercetătorii care studiază anxietatea la nivel neurologic:
““Asemenea unei semințe care are nevoie de un sol potrivit ca să prindă rădăcini, reacțiile noastre instinctive de supraviețuire creează terenul în care anxietatea începe să crească, în mintea noastră conștientă. Acolo ia naștere anxietatea. Frică + incertitudine = anxietate.””
Unde dispare prezentul când suntem anxioși?
Prezentul devine o pustietate. Nu mai simțim ce se petrece aici. Nu-i mai vedem cu adevărat pe oamenii de lângă noi. Nu ne mai bucurăm.
Suntem prizonierii unei întrebări silențioase:
“Ce urmează?”
Iar asta vine cu o mulțime de explicații posibile:
Poate că nu ne simțim suficient de pregătiți pentru ceea ce ar putea urma.
Poate că nu am fost învățați să fim cu noi înșine, fără planuri și fără “următorii pași”.
Poate că ne este teamă să ne relaxăm, pentru că asociem relaxarea cu pericolul.
Sau poate că prezentul a fost cândva un loc al traumei. Iar acum îl evităm, inconștient, pentru a nu-l retrăi.
Anxietatea nu e slăbiciune. E un mecanism de apărare.
Da, doare. Da, e epuizantă. Dar în esență, anxietatea încearcă să te protejeze.
E vocea interioară care spune: “Ai grijă! Fii pregătit!” Vrea să prevină. Vrea să evite durerea. Vrea să nu mai pățim “ce-am mai pățit”. Doar că, în loc să ne apere, ajunge să ne consume.
E ca un soldat care stă mereu de gardă, chiar și când nu e nimeni la orizont. Fără pauză, fără somn, fără liniște. Și, la un moment dat… cedează.
Cum revenim la noi, atunci când anxietatea ne tulbură?
Nu există soluții magice. Dar există gesturi simple, repetate cu blândețe, care ne pot aduce înapoi la noi. Când simțim că ne pierdem în gânduri, în frică sau în neliniște, corpul poate deveni ancora noastră.
“Atunci când crezi în schimbare și o exersezi zilnic, ea devine realitate.”
Când simțim că ne pierdem în gânduri, în frică sau în neliniște, corpul poate deveni ancora noastră.
Iată câteva direcții care ne pot ajuta să ne recâștigăm echilibrul, fără grabă, fără presiune, cu răbdare.
În timpul zilei: Tehnici de revenire în prezent
Simte podeaua sub tălpi. Aerul în plămâni. Contactul cu realitatea fizică.
Când mintea fuge departe, revino în corp. Împământarea e unul dintre cele mai simple moduri de a te calma.
Respiră conștient timp de 1-2 minute.
Nu schimba nimic. Doar observă: inspir, expir. Ritmul tău interior este acolo și poate deveni un punct de sprijin.
Pune-ți întrebări scurte de ancorare:
Unde sunt? Ce simt în corp acum? Ce îmi propun azi – realist, nu ideal?
Poartă un obiect simbolic care să te ajute să-ți amintești să respiri.
Un inel, o brățară, un ceas, ceva care, când îl atingi, îți spune: oprește-te un pic. Ești aici.
Creează un ritual stabilizator.
O cafea savurată în liniște, o plimbare de 5 minute, o atingere conștientă a unei frunze sau a unei căni calde. Detaliile simple pot fi fundament.
Observă vocea interioară.
Nu o opri cu forța. Doar ascult-o și întreabă-te: “Este reală sau gândul meu a mers prea departe?”
Acceptă incertitudinea ca parte din viață.
Nu putem controla tot. Dar putem învăța să rămânem în contact cu noi, chiar și în mijlocul necunoscutului.
Seara: Întoarcerea blândă către tine
Notează-ți în jurnal ce a mers bine azi.
Chiar și lucruri mici. O vorbă bună, un moment de liniște, o alegere inspirată.
Notează-ți 3 gânduri bune care te-au însoțit.
Sau poate 3 stări de liniște, de bucurie, de claritate. Îți vor reaminti că nu totul a fost copleșitor.
Fă o listă scurtă cu 3 lucruri pentru care ești recunoscător.
Nu trebuie să fie spectaculoase. Și o cană de ceai sau un zâmbet pot fi suficiente.
Respiră din nou, conștient, timp de 1-2 minute.
Ca o încheiere. Ca o reconectare. Ca o promisiune blândă că te vei întoarce la tine și mâine.
Timpul nu este inamicul nostru.
E doar o dimensiune pe care am învățat s-o interpretăm greșit, mai ales când suntem anxioși; însă cu suficientă blândețe, el poate deveni sprijin și un teren propice pentru răbdare, claritate și reconectare.
Cu timpul, învățăm că nu trebuie să știm totul. Cu timpul, învățăm să fim. Și să ne acceptăm așa cum suntem!
Adevărata înțelepciune nu vine din siguranță absolută, ci din curajul de a căuta sens chiar și în incertitudine.
“Nimeni nu ar trebui să pretindă că este înțelept, dar toți ar trebui să aibă curajul de a încerca să fie.”
Hai să începem împreună acest proces de transformare și să îți construim viitorul pe care îl meriți! Completează formularul de contact de aici și hai să povestim!
Cu blândețe,
Simona